Istoric
Despre locurile acestea se pomeneşte prima datã în hrisovul dat de Constantin Cehan Racoviţã la 1 ianuarie 1757, când întreaga vale a Slãnicului „şi cu tot dealul de unde se scoate sare” fãcea parte din moşia singurului domn din epoca fanariotã, nãscut dintr-o familie curat româneascã, la Racova (Vaslui) şi care a ocupat în douã rânduri scaunul Moldovei.
Simţindu-şi apropierea sfârşitului, „spre pomenirea sufletului sãu, a Doamnei Sultana şi a copiilor sãi”, el dãruieşte aceastã moşie Epitropiei spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, „fiindcã pentru cheltuiala spitaliei este mare trebuinţã a se pune la cale vreun venit ca sã fie totdeauna stãtãtor şi nestrãmutat, ca sã aibã sãracii bolnavi cheltuiala lor ce se cade dupã orânduialã…”, spune el în acest hrisov.Pe la 1801, moşia era ţinutã în arendã de serdarul Mihalache Spiridon, boier de seamã şi slujitor al curţii domneşti, care era şi cãmãraş de ocnã, adicã administrator, pe socoteala domnului, al salinelor de la Ocnã.
Scriitorul Wilhem de Kotzebue care şi-a petrecut vara anului 1885 la Slãnic, a fãcut, dupã cum singur spune, tot felul de cercetãri, reuşind sã adune mãrturii şi sã descrie în cartea sa
întâmplãrile pitoreşti care au dus la descoperirea primelor izvoare minerale din Valea Slãnicului.
„Un vînãtor din cei cu adevãrata patimã a vînatului, Serdarul Mihalachi Spiridon, cãmãraşul ocnelor de la Tîrgul-Ocnei, gonea în anul 1801 un cerb prin valea Slãnicului, nelocuitã de nici un suflet omenesc şi acoperitã cu o pãdure secularã prin care abia-ţi puteai face drum. De-a împuşcat vînatul sau nu, puţin ne pasã; el cãzu ostenit pe-o stîncã, la picioarele sale curgea vîjîind apa Slãnicului. Deodatã vede ţîşnind un izvor din stîncã, apa lasã urmã gãlbuie în calea sa cea scurtã pînã la rîu. Vînãtorul gustã dintrînsa cu luare-aminte, se întoarce peste cîteva minute cu o butelcã la locul descoperirii, pe care îl însemenazã prin ramuri de copaci; acum se aflã în stare de a-şi supune descoperirea prietenilor sãi din Ocna, spre a fi analisatã. Prietenii recunosc cã apa este mineralã şi cã în strãinãtate e întrebuinţatã spre tãmãduirea boalelor.”
Serdarul, se spune, nu-şi cruţã osteneala de a face încã o datã drumul cel grozav de greu; ia oamenii cu dânsul, care curãţã locul împrejurul izvorului, şi pe când, pentru întâia datã de la „facerea lumii” se aude rãsunând securea în aceastã sãlbãticie, mai descoperã un al doilea izvor mineral alãturi de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust.
Mihalache Spiridon mai descoperã în anii 1804-1807 izvoarele nr. 3, 4 şi 5 şi …izbuti, prin tãierea pãdurii şi spargerea stâncilor sã facã un fel de drum pe care oamenii erau în stare sã meargã la izvoare cel puţin cãlare.
În amintirea serdarului, izvorul nr. 1 din valea Slãnicului purtã multã vreme numele de izvorul „Mihail”. Vestea despre apele minerale din valea Slãnicului se întinse cu iuţealã în întreaga Moldovã, şi din toate pãrţile ar fi venit oameni care aveau nevoie de tãmãduire, dar drumul era lung şi anevoios, aşezãri omeneşti nu se aflau prin pãrţile locului, iar în pustietatea care domnea în aceastã vale umblau încã, fãrã fricã de om, jivinele pãdurii. Porcii mistreţi mai intrã în grãdinile locuitorilor sau se aud lupii urlând numai la vreo sutã de paşi, înspãimântând pe vizitatori, scria W. de Kotzebue.
Prin anul 1808, serdarul Spiridon ceru învoire domnitorului Scarlat Callimachi sã strãmute pe valea Slãnicului, în locul unde descoperise izvoarele, 12 familii de „rufetaşi”, ţãrani care lucrau la ocnele de sare şi pe care, în schimbul scutirii de biruri pe timp de 10 ani, sã-i oblige sã îngrijeascã izvoarele şi pe cei veniţi la curã.
Mihalache Spiridon înalţã şi o bisericuţã în apropierea izvoarelor (1810), ridicã în jurul ei câteva odãi pentru gãzduirea oaspeţilor şi fãcu şi „feredeie” (bãi) pentru bolnavi.
În 1812 vin la Slãnic cei dintâi bolnavi „în numãr de doi sau trei, care auziserã vorbindu-se despre izvoarele de tãmãduire din Germania şi ştiau sã preţuiascã folosul adus de apele minerale”, scrie Cleopatra Tãutu, în lucrarea Slãnicul Moldovei, apãrutã în 1934.
Cu prilejul vizitei la Slãnic, în 1816, a mitropolitului cãrturar al Moldovei, Veniamin Costache, se construiesc primele douã case din bârne, în rariştea unde se tãiase pãdurea.
Numãrul vizitatorilor creştea. Prin 1820 erau la Slãnic vreo 40 de camere pentru bolnavi, fãcute de serdarul Mihãlucã.
În anul 1824, se acordã un privilegiu domnesc pentru înfiinţarea bãilor. În 1826, domnul Ioniţã Sandu Sturza urcã numãrul coloniştilor la 27, iar în 1836 Mihail Sturza crescu numãrul lor la 50, obligându-l pe serdar „sã deie încãperi fãrã platã de chirie pînã la numãrul de 30 bolnavi sãraci…”, fapt pentru care serdarul obligã pe antreprenorul bãilor sã construiascã şase camere pentru bolnavii lipsiþi de mijloace.
Tot în acest timp, de pe valea Oituzului şi din împrejurimi, vin ţãrani care se aşazã pe valea Slãnicului, întemeind satul Cerdac şi Satul Nou.
În 1840, staţiunea apare pentru prima datã pe harta ţãrii, sub denumirea de Feredeiele Slãnicului.
În anul 1846 Adunarea Moldovei trece, prin donaţie, localul bãilor împreunã cu pãdurile din jur (800 de fãlci), izvoarele minerale, bãile şi toate „acareturile” şi „hrisoveliţii”, Eforiei Spitalelor Sf. Spiridon din Iaşi, dupã dorinţa fostului ei proprietar, Constantin Cehan Racoviţã, care o donase Epitropiei, cu mult înainte de sfârşitul vieţii. Aceastã danie este întãritã prin hrisovul domnesc dat de Grigore Ghica Vodã la 6 noiembrie 1851.
Sub administraţia Epitropiei Sf. Spiridon, staţiunea ia un mare avânt. Se lucreazã cu râvnã la descoperirea de noi izvoare. În 1856, din însãrcinarea Epitropiei, protomedicul dr. Ludwig Steege întocmeşte, pe baza unor analize parţiale fãcute în 1852 de farmaciştii Zotta şi Abrahamfi şi ajutaţi de chimiştii Schnnel şi Th. Stenner, un studiu complet al izvoarelor, pe care le comparã cu apele unor vestite staţiuni europene: Setters, Gleichenberg, Krahnchen, Aix-la-Chapelle, St. Marie, Vichy, Kissingen, Marienbad, Karlsbad, Kreuznach, Ems, Adelheid, Spa, Bruckenaud.
În 1881, apele izvoarelor nr. 1, nr. 3, acesta din urmã supranumit şi „regele Slãnicului”, şi nr. 4 obţin medalia de argint la Expoziţia internaţionalã de balneologie de la Frankfurt pe Main, iar în 1833, la Expoziţia din Viena, medalia de aur.
Renumele lor trecuse de hotarele ţãrii. Faima de care se bucurã acum staţiunea îi aduce tot mai mulţi vizitatori. Cu toate cã hrisovul domnesc prevedea cã teritoriile proprietate a Eforiei spitalelor nu se pot înstrãina, în 1884 intrã în vigoare o lege care prevedea cã se putea vinde o parte din terenurile mãrginaşe la particulari, cu condiţia ca aceştia, în termen de trei ani de la cumpãrare, sã construiascã vile confortabile, dupã planurile aprobate de conducerea Eforiei.
În 1887, începe sistematizarea staţiunii. Vechea aşezare este strãmutatã în partea de jos a localitãţii, iar în locul ei apar noi construcţii noi (1887-1912): hotelul „Racoviţã”, dupã numele domnitorului care a donat Eforiei Sf. Spiridon aceste locuri, clãdire monumentalã, care îmbinã în mod fericit stilul baroc cu elemente de veche arhitecturã româneascã. Se mai construiesc urmãtoarele hoteluri: „Zimbru”, „Puf”, „Cerbu”, „Nemira”, „Dobru”, „Central”.
Pentru construcţii se foloseşte piatrã din carierele de pe valea Slãnicului, iar ca meşteri sunt angajaţi vestiţii constructori-zidari italieni.
Pe locul ocupat pânã atunci de cãsuţele primilor colonişti se amenajeazã un imens parc, cu alei frumoase, arbori ornamentali şi diferiţi arbuşti, iar în apropierea parcului se amenajeazã o serã.
În acelaşi timp se fac şi alte lucrãri, ca regularizarea cursului Slãnicului şi îndiguirea lui, se construiesc poduri şi podeţe peste apa pârâului care are un curs şerpuitor, creându-se posibilitatea de plimbãri prin pãdure şi la Cascadã; se capteazã izvoarele, se introduc cele mai moderne instalaţii de bãi, inhalaţii şi pulverizaţii, pentru care se aduc aparaturã şi specialişti strãini, se construieşte uzina electricã şi o fântânã cu apã de bãut.
Lipsa de cãi de comunicaţie fãcea anevoios accesul vizitatorilor în staţiune. Linia feratã Adjud – Târgu Ocna a fost datã în folosinţã abia în 1888. în 1890 se construieşte şoseaua Târgu Ocna – Slãnic Moldova şi patru poduri de fier peste apa Slãnicului.
Prezentate în continuare la diferite expoziţii internaţionale de balneologie, apele izvoarelor din Slãnic obţin numeroase alte distincţii. La Expoziţia cooperativã din Bucureşti, în 1894, şi la Expoziţia universalã din Paris, în 1900, primesc din nou medalia de aur. Slãnic Moldova era o staţiune balneoclimatericã modernã pentru acele vremuri, care putea sta alãturi de staţiunile strãine.
De atunci a fost supranumitã „Perlã a Moldovei”, renume care dãinuieşte pânã în zilele noastre.
Anii primului rãzboi mondial, 1916-1918, au prefãcut Slãnicul Moldovei într-o ruinã. Încã din primele luni, s-au dat lupte înverşunate în zona staţiunii. Trupele austro-ungare şi germane încercau sã-şi deschidã drum pe linia Târgu Ocna – Adjud – Mãrãşeşti spre inima Moldovei. Pentru a pune stãpânire pe Slãnic Moldova, ele dãdeau repetate atacuri peste munţii Cerbu şi Pufu, tirul artileriei distrugând, unele dupã altele, frumoasele hoteluri şi vile şi instalaţiile balneare.
Dupã intrarea trupelor germane în staţiune, Comandamentul este cantonat la hotelul Racoviţã.
La sfârşitul rãzboiului, Slãnicul este aproape distrus. Reconstrucţia începe târziu. În 1932, hotelul Racoviţã era încã o ruinã.
Cu mari eforturi staţiunea este refãcutã doar parţial.
Abia dupã naţionalizarea staţiunilor balneoclimaterice (1948), Slãnic Moldova ia un nou avânt. Se construiesc clãdiri noi, se fac reparaţii capitale şi reamenajãri la vilele existente. Staţiunea este racordatã la sistemul energetic naţional. Sanatoriul medical balnear este dotat cu instalaţii moderne. Ia fiinţã o policlinicã medicalã balnearã. Se întreprind lucrãri de modernizare şi captare a izvoarelor minerale şi se amenajeazã o mofetã.
În grota salinei de la Târgu Ocna, se pun bazele „Sanatoriului Salina-Târgu Ocna”, pentru tratarea afecţiunilor bronho-astmatice.
Se pune în funcţiune o linie de autobuze între staţiune şi Târgu Ocna.
În ultimele decenii ale secolului trecut se ridicã în staţiune câteva construcţii în stil modern a cãror frumuseţe se desprinde din îmbinarea lor armonioasã cu celelalte clãdiri, prin folosirea unor elemente arhitectonice potrivite stilului montan.
Slãnic Moldova devine un centru modern de tratament hidromineral ştiinţific cu caracter permanent. Din anul 1974, Slãnic Moldova a fost declaratã staţiune de interes internaţional.
Simţindu-şi apropierea sfârşitului, „spre pomenirea sufletului sãu, a Doamnei Sultana şi a copiilor sãi”, el dãruieşte aceastã moşie Epitropiei spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, „fiindcã pentru cheltuiala spitaliei este mare trebuinţã a se pune la cale vreun venit ca sã fie totdeauna stãtãtor şi nestrãmutat, ca sã aibã sãracii bolnavi cheltuiala lor ce se cade dupã orânduialã…”, spune el în acest hrisov.Pe la 1801, moşia era ţinutã în arendã de serdarul Mihalache Spiridon, boier de seamã şi slujitor al curţii domneşti, care era şi cãmãraş de ocnã, adicã administrator, pe socoteala domnului, al salinelor de la Ocnã.
Scriitorul Wilhem de Kotzebue care şi-a petrecut vara anului 1885 la Slãnic, a fãcut, dupã cum singur spune, tot felul de cercetãri, reuşind sã adune mãrturii şi sã descrie în cartea sa
întâmplãrile pitoreşti care au dus la descoperirea primelor izvoare minerale din Valea Slãnicului.„Un vînãtor din cei cu adevãrata patimã a vînatului, Serdarul Mihalachi Spiridon, cãmãraşul ocnelor de la Tîrgul-Ocnei, gonea în anul 1801 un cerb prin valea Slãnicului, nelocuitã de nici un suflet omenesc şi acoperitã cu o pãdure secularã prin care abia-ţi puteai face drum. De-a împuşcat vînatul sau nu, puţin ne pasã; el cãzu ostenit pe-o stîncã, la picioarele sale curgea vîjîind apa Slãnicului. Deodatã vede ţîşnind un izvor din stîncã, apa lasã urmã gãlbuie în calea sa cea scurtã pînã la rîu. Vînãtorul gustã dintrînsa cu luare-aminte, se întoarce peste cîteva minute cu o butelcã la locul descoperirii, pe care îl însemenazã prin ramuri de copaci; acum se aflã în stare de a-şi supune descoperirea prietenilor sãi din Ocna, spre a fi analisatã. Prietenii recunosc cã apa este mineralã şi cã în strãinãtate e întrebuinţatã spre tãmãduirea boalelor.”
Serdarul, se spune, nu-şi cruţã osteneala de a face încã o datã drumul cel grozav de greu; ia oamenii cu dânsul, care curãţã locul împrejurul izvorului, şi pe când, pentru întâia datã de la „facerea lumii” se aude rãsunând securea în aceastã sãlbãticie, mai descoperã un al doilea izvor mineral alãturi de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust.
Mihalache Spiridon mai descoperã în anii 1804-1807 izvoarele nr. 3, 4 şi 5 şi …izbuti, prin tãierea pãdurii şi spargerea stâncilor sã facã un fel de drum pe care oamenii erau în stare sã meargã la izvoare cel puţin cãlare.
În amintirea serdarului, izvorul nr. 1 din valea Slãnicului purtã multã vreme numele de izvorul „Mihail”. Vestea despre apele minerale din valea Slãnicului se întinse cu iuţealã în întreaga Moldovã, şi din toate pãrţile ar fi venit oameni care aveau nevoie de tãmãduire, dar drumul era lung şi anevoios, aşezãri omeneşti nu se aflau prin pãrţile locului, iar în pustietatea care domnea în aceastã vale umblau încã, fãrã fricã de om, jivinele pãdurii. Porcii mistreţi mai intrã în grãdinile locuitorilor sau se aud lupii urlând numai la vreo sutã de paşi, înspãimântând pe vizitatori, scria W. de Kotzebue.
Prin anul 1808, serdarul Spiridon ceru învoire domnitorului Scarlat Callimachi sã strãmute pe valea Slãnicului, în locul unde descoperise izvoarele, 12 familii de „rufetaşi”, ţãrani care lucrau la ocnele de sare şi pe care, în schimbul scutirii de biruri pe timp de 10 ani, sã-i oblige sã îngrijeascã izvoarele şi pe cei veniţi la curã.
Mihalache Spiridon înalţã şi o bisericuţã în apropierea izvoarelor (1810), ridicã în jurul ei câteva odãi pentru gãzduirea oaspeţilor şi fãcu şi „feredeie” (bãi) pentru bolnavi.
În 1812 vin la Slãnic cei dintâi bolnavi „în numãr de doi sau trei, care auziserã vorbindu-se despre izvoarele de tãmãduire din Germania şi ştiau sã preţuiascã folosul adus de apele minerale”, scrie Cleopatra Tãutu, în lucrarea Slãnicul Moldovei, apãrutã în 1934.
Cu prilejul vizitei la Slãnic, în 1816, a mitropolitului cãrturar al Moldovei, Veniamin Costache, se construiesc primele douã case din bârne, în rariştea unde se tãiase pãdurea.
Numãrul vizitatorilor creştea. Prin 1820 erau la Slãnic vreo 40 de camere pentru bolnavi, fãcute de serdarul Mihãlucã.
În anul 1824, se acordã un privilegiu domnesc pentru înfiinţarea bãilor. În 1826, domnul Ioniţã Sandu Sturza urcã numãrul coloniştilor la 27, iar în 1836 Mihail Sturza crescu numãrul lor la 50, obligându-l pe serdar „sã deie încãperi fãrã platã de chirie pînã la numãrul de 30 bolnavi sãraci…”, fapt pentru care serdarul obligã pe antreprenorul bãilor sã construiascã şase camere pentru bolnavii lipsiþi de mijloace.
Tot în acest timp, de pe valea Oituzului şi din împrejurimi, vin ţãrani care se aşazã pe valea Slãnicului, întemeind satul Cerdac şi Satul Nou.
În 1840, staţiunea apare pentru prima datã pe harta ţãrii, sub denumirea de Feredeiele Slãnicului.
În anul 1846 Adunarea Moldovei trece, prin donaţie, localul bãilor împreunã cu pãdurile din jur (800 de fãlci), izvoarele minerale, bãile şi toate „acareturile” şi „hrisoveliţii”, Eforiei Spitalelor Sf. Spiridon din Iaşi, dupã dorinţa fostului ei proprietar, Constantin Cehan Racoviţã, care o donase Epitropiei, cu mult înainte de sfârşitul vieţii. Aceastã danie este întãritã prin hrisovul domnesc dat de Grigore Ghica Vodã la 6 noiembrie 1851.
Sub administraţia Epitropiei Sf. Spiridon, staţiunea ia un mare avânt. Se lucreazã cu râvnã la descoperirea de noi izvoare. În 1856, din însãrcinarea Epitropiei, protomedicul dr. Ludwig Steege întocmeşte, pe baza unor analize parţiale fãcute în 1852 de farmaciştii Zotta şi Abrahamfi şi ajutaţi de chimiştii Schnnel şi Th. Stenner, un studiu complet al izvoarelor, pe care le comparã cu apele unor vestite staţiuni europene: Setters, Gleichenberg, Krahnchen, Aix-la-Chapelle, St. Marie, Vichy, Kissingen, Marienbad, Karlsbad, Kreuznach, Ems, Adelheid, Spa, Bruckenaud.În 1881, apele izvoarelor nr. 1, nr. 3, acesta din urmã supranumit şi „regele Slãnicului”, şi nr. 4 obţin medalia de argint la Expoziţia internaţionalã de balneologie de la Frankfurt pe Main, iar în 1833, la Expoziţia din Viena, medalia de aur.
Renumele lor trecuse de hotarele ţãrii. Faima de care se bucurã acum staţiunea îi aduce tot mai mulţi vizitatori. Cu toate cã hrisovul domnesc prevedea cã teritoriile proprietate a Eforiei spitalelor nu se pot înstrãina, în 1884 intrã în vigoare o lege care prevedea cã se putea vinde o parte din terenurile mãrginaşe la particulari, cu condiţia ca aceştia, în termen de trei ani de la cumpãrare, sã construiascã vile confortabile, dupã planurile aprobate de conducerea Eforiei.
În 1887, începe sistematizarea staţiunii. Vechea aşezare este strãmutatã în partea de jos a localitãţii, iar în locul ei apar noi construcţii noi (1887-1912): hotelul „Racoviţã”, dupã numele domnitorului care a donat Eforiei Sf. Spiridon aceste locuri, clãdire monumentalã, care îmbinã în mod fericit stilul baroc cu elemente de veche arhitecturã româneascã. Se mai construiesc urmãtoarele hoteluri: „Zimbru”, „Puf”, „Cerbu”, „Nemira”, „Dobru”, „Central”.
Pentru construcţii se foloseşte piatrã din carierele de pe valea Slãnicului, iar ca meşteri sunt angajaţi vestiţii constructori-zidari italieni.
Pe locul ocupat pânã atunci de cãsuţele primilor colonişti se amenajeazã un imens parc, cu alei frumoase, arbori ornamentali şi diferiţi arbuşti, iar în apropierea parcului se amenajeazã o serã.
În acelaşi timp se fac şi alte lucrãri, ca regularizarea cursului Slãnicului şi îndiguirea lui, se construiesc poduri şi podeţe peste apa pârâului care are un curs şerpuitor, creându-se posibilitatea de plimbãri prin pãdure şi la Cascadã; se capteazã izvoarele, se introduc cele mai moderne instalaţii de bãi, inhalaţii şi pulverizaţii, pentru care se aduc aparaturã şi specialişti strãini, se construieşte uzina electricã şi o fântânã cu apã de bãut.
Lipsa de cãi de comunicaţie fãcea anevoios accesul vizitatorilor în staţiune. Linia feratã Adjud – Târgu Ocna a fost datã în folosinţã abia în 1888. în 1890 se construieşte şoseaua Târgu Ocna – Slãnic Moldova şi patru poduri de fier peste apa Slãnicului.
Prezentate în continuare la diferite expoziţii internaţionale de balneologie, apele izvoarelor din Slãnic obţin numeroase alte distincţii. La Expoziţia cooperativã din Bucureşti, în 1894, şi la Expoziţia universalã din Paris, în 1900, primesc din nou medalia de aur. Slãnic Moldova era o staţiune balneoclimatericã modernã pentru acele vremuri, care putea sta alãturi de staţiunile strãine.
De atunci a fost supranumitã „Perlã a Moldovei”, renume care dãinuieşte pânã în zilele noastre.
Anii primului rãzboi mondial, 1916-1918, au prefãcut Slãnicul Moldovei într-o ruinã. Încã din primele luni, s-au dat lupte înverşunate în zona staţiunii. Trupele austro-ungare şi germane încercau sã-şi deschidã drum pe linia Târgu Ocna – Adjud – Mãrãşeşti spre inima Moldovei. Pentru a pune stãpânire pe Slãnic Moldova, ele dãdeau repetate atacuri peste munţii Cerbu şi Pufu, tirul artileriei distrugând, unele dupã altele, frumoasele hoteluri şi vile şi instalaţiile balneare.
Dupã intrarea trupelor germane în staţiune, Comandamentul este cantonat la hotelul Racoviţã.
La sfârşitul rãzboiului, Slãnicul este aproape distrus. Reconstrucţia începe târziu. În 1932, hotelul Racoviţã era încã o ruinã.
Cu mari eforturi staţiunea este refãcutã doar parţial.Abia dupã naţionalizarea staţiunilor balneoclimaterice (1948), Slãnic Moldova ia un nou avânt. Se construiesc clãdiri noi, se fac reparaţii capitale şi reamenajãri la vilele existente. Staţiunea este racordatã la sistemul energetic naţional. Sanatoriul medical balnear este dotat cu instalaţii moderne. Ia fiinţã o policlinicã medicalã balnearã. Se întreprind lucrãri de modernizare şi captare a izvoarelor minerale şi se amenajeazã o mofetã.
În grota salinei de la Târgu Ocna, se pun bazele „Sanatoriului Salina-Târgu Ocna”, pentru tratarea afecţiunilor bronho-astmatice.
Se pune în funcţiune o linie de autobuze între staţiune şi Târgu Ocna.
În ultimele decenii ale secolului trecut se ridicã în staţiune câteva construcţii în stil modern a cãror frumuseţe se desprinde din îmbinarea lor armonioasã cu celelalte clãdiri, prin folosirea unor elemente arhitectonice potrivite stilului montan.
Slãnic Moldova devine un centru modern de tratament hidromineral ştiinţific cu caracter permanent. Din anul 1974, Slãnic Moldova a fost declaratã staţiune de interes internaţional.