Într-o odăiță mică și cam umedă de pe strada Popa Tatu din București locuia Nae Peruzescu. Ferestrele odăiei, întoarse spre miazănoapte, nu erau nici vara, nici iarna luminate de soare, și fațada casei, de mult nereparată, avea un aer posomorât. Se vedea cât de colo că e cuib de sărăcie. Dar înlăuntru locuia un tânăr cu mare viitor. Nu împlinise încă treizeci de ani, și Nae Peruzescu ajunsese arhivar la tribunalul de Ilfov. Născut la Târgoviștea, orașul de descălecătoare, care a scos la maidan cea mai fină prăsilă de oameni mari, el fusese rând pe rând țiitor de registre la primăria din Caracal, prețăluitor la vama din Burdujeni și perceptor la bariera Șorogari din Iași, o întreagă carieră făcută în scurt timp. Carte nu prea învățase în copilărie și nu știa, zău, dacă din cele patru clase primare îi mai rămăsese altăceva decât știința scrierii și a cetirei și oarecare elemente de aritmetică. Însă pentru oameni ca el cartea nu-i bună decât doar pentru a le strica originalitatea talentului, căci era într-adevăr talentat. Nae Peruzescu. Scria romanuri, poezii și piese de teatru, și nu o dată numele lui a figurat cu cinste în coloanele ziarelor Trâmbița literară din Gorj și Zorile artelor din Dorohoi.
Mai era și băiat frumos, scos din cutie, cum s-ar zice.
Avea o față albă ca laptele, cu doi bujori rumeni pe umerii obrazului, încât de departe părea a fi sulemenit; iar peste albul cel bătăios la ochi cădea, ca contrast de culoare un păr negru de abanos căruia știa să-i dea îndoiturile cele mai artistice. Cu un așa chip, cum era Peruzescu să nu fie înamorat de persoana lui; să nu umble totdeauna îmbrăcat după moda cea din urmă, adică cu pantaloni scurți și cu cizme ascuțite la vârf; să nu-și curățe unghiile cele trandafirii de trei ori în fiecare zi, mai ales că la degetele cele mici ale ambelor mâni își lăsase unghiiile să crească mari, cea din stânga în amintirea unei modiste din Caracal, și cea din dreapta în amintirea unei duduci din Târgul-Cucului din Iași.
Petrecuse el iarna cum petrecuse cu puțini tăciuni în vatră și cu pântecele cam lipit de coaste; dar cum sosi vesela lună mai, își puse amanet hainele de iarnă, spre a-și împrospăta garderoba de vară. Astfel dichisit, peptănat întocmai ca un cap de ceară bun de expus la o vitrină de peruchier, el călca mândru pe trotuarele capitalei, având aerul a zice trecătorilor: Ce nu vedeți? eu sunt Nae Peruzescu!; și nu uita niciodată să-și anine la butoniera surtucului un mic boboc de trandafir, care sămăna de departe a decorație.
Începuse acum căldurile lui Cuptior, pe când lumea bucureșteană, însetată de aer răcoros, se pregătește de dus, unii pe la moșii, alții pe la băi. Nae Peruzescu se primbla prin odăița lui din strada Popa Tatu gândindu-se și el cam ce ar avea de făcut pe timpul vacanțelor. Din când în când se oprea dinaintea oglinzii petrecându-și degetele prin părul cel bogat și vorbea omului din oglindă cam astfel:
— Peruzescule, ești nostim! nu degeaba porți nume de piatră scumpă… Poet și romanțier!… cum șede omului mai bine… Ca mâni o s-ajungi ministru, parcă te văd; la Instrucțiune, nu-i așa?… ca să-mi proteguiești artele. Ș-atunci, he!… he… Ce roluri o să-mi joci!…
În acel moment ochii lui căzură pe ziarul Graiul Trotușului pe a cărui pagină de anunciuri, între cașcavalul de Penteleu și stacoșii de Marea Neagră, citi următoarele rânduri scrise cu litere mari:
Subsemnatul, cu toată stima aduc la cunoștința onorabilului public că am deschis o locantă de lux la băile Slănicului cu bucătărie franceză sau română, după gust. Vinațuri străine și indigene cu prețuri moderate. Serviciu prompt și regulat. Table d hôte în fiecare zi sau prânz ŕ la carte, după voință. La abonamentele cu luna se fac reduceri.
Ce idee! zise Peruzescu, lovindu-se cu mâna peste frunte. La Slănic!… La Slănic!… La băi în țara mea! Acolo-i dă mers. Un viitor om mare trebuie să-și cunoască țara. Ș-apoi, he! he! Acolo o să lenvârtim!…
Zis și făcut. Bagajul nu era greu de alcătuit. Cât era pe dânsul, un paltonaș subțire pe deasupra și o pălărie de paie pusă cam crăiește pe-o ureche; apoi două rânduri de albituri într-o lădiță de Brașov, și iată tot. Pentru buzunar, cam puțin: una sută cincizeci lei, scontați deasupra salariului la un zaraf de la Cuibu cu barză. Dar, în sfârșit, un cetățean român în țara lui nu piere. Astfel, plin de chef și de speranță în viitor, pleacă în aceeași sară de la gara Târgoviștea spre Moldova.
A doua zi la opt oare dimineața trenul intră în gara de la TârguOcna, și Nae Peruzescu se coborî somnoros din clasa a III-a, unde voiajase tot timpul tăcut și ghemuit într-un colț, cu pălăria pe ochi, cu gulerul paltonașului ridicat, păstrând cel mai strict incognito.
Îi trebuia acum o trăsură pentru Slănic. Trăsurile însă erau scumpe și Peruzescu sta pe gânduri. Dar numai de noroc să nu se plângă omul. Pe când se târguia el cu birjarii că doar le-a mai rupe din preț, iată că un domn gros și roș la față îi puse mâna pe umăr;
— Mă rog de iertare! zise domnul cel gros c-un glas care parcă-i ieșea din fundul pântecelui. Nu te mai osteni să cauți birjă. Am eu loc la mine în trăsură. Numai dinainte, dacă nu te superi, fiindcă dinapoi ședem noi doi, nevasta și cu mine.
— Prea bine, răspunse Peruzescu, mulțămit de-a intra în tovărășie; însă cu o condiție, să-mi plătesc și eu partea mea. Aceste vorbe fură zise c-un fel de mândrie de om ce nu înțelege să i se facă concesii de bani.
— Da ce-are a face! Nu se-ncape plată, adause omul pântecos, doar te poftim în trăsura noastră, nu-i așa Luxițo?
— Se-nțelege, răspunse Luxița, o femeie mică, uscată, istovită, încât părea a fi o scândură cu ochi.
— Ei vezi?… hai, sui și nu mai face vorbă!
— Da nu se poate.
— Da mă rog.
În sfârșit, Peruzescu, neavând încotro, abia se prinse de la al doilea cuvânt, se sui în trăsură pe scăunașul de dinainte, iar lădița de Brașov, cea cu două rânduri de albituri, o așeză în capră la picioarele viziteului.
— Sunteți prea buni, zise Peruzescu politicos, însă n-aș fi consimțit niciodată să vă supăr dacă aș fi avut cu mine mai mult bagaj decât lădița a mică. Celelalte lăzi vin pă urmă.
— Înțeleg. O să stați pe semne mai multă vreme la feredeie.
— O lună, poate.
— V-o rânduit doftorii?
— Ba nu, dă petrecere. E plictis mare în București, și-n străinătate fusei anii trecuți. Mi s-a făcut silă de străini. Anul acesta nu voi să-mi deșert punga la nemți sau la franțuji. Să vedem cum o mai fi și cu ai noștri?
— Aveți mare dreptate. Sunteți negustor?
— Nu, răspunse Peruzescu, c-un surâs protector.
— Proprietar, poate? Vă ocupați cu lucrul câmpului?
— Ai-da-de!… Unde mă ocup eu cu secături dă alea. Proprietar, da, cât poftești, însă moșiile nici le văd cu ochii. Îmi primesc numai regulat arenzile, fie viscol, ploaie sau secetă, căci cazurile fortuite nu mă privesc. A-și căuta cineva dă moșie este a se pune sub atârnarea administrațiunii, și eu, domnul meu, sunt dintre acei ce prețuiesc libertatea mai mult decât chiar moșiile.
Trăsura înainta mereu în trapul cailor. Trecuse acum podul Trotușului care se cam legăna sub picioarele cailor și intrase în drumul strâmt și stâncos de pe valea Slănicului. Omul însă cel pântecos, curios ca toți provincialii și puțin discret, ținea să-și descoase tovarășul din toate prohaburile;
— Dacă sunteți dipotat ar hi ghine să mai hărțuiți cârmuirea în privința podului de pe Trotuș. Vedeți cum se clatină; trecem pe el cu zilele în mâni.
— Da cine nu e deputat, nenișorule, în ziua dă azi?… Nu mai departe decât mai deunăzi, fiind un colegiu vacant la… dar puțin importă localitatea (Peruzescu nu voia să se încurce cu nume proprii), alegătorii în corpore s-a adresatără la mine să-mi încredințeze mandatul dă reprezentant al națiunii. Însuși ministrul mi-a telegrafiat: Iubite amice, nu refuza! Aș!… Ia, slăbiți-mă, domnilor! răspunsei ministrului și alegătorilor. Afacerile mele multiple mă împiedică deocamdată să mă ocup cu interesele statului, și… scurt… am declinat onoarea, recomandându-le pă un văr al meu. Eu, onorabile, dacă vrei să știi, am alte lucruri mari în vedere; am îmbrățișat cariera literilor, a artelor frumoase; și aceasta nu ca meserie, nu dă trebuință, fiindcă, de! slavă Domnului!… veniturile îmi prisosesc, ci fiindcă simț acilea-n mine vocațiune. Marele Eliade, ăl din fața universității, a fost înaintemergătorul și noi ăștialalți suntem urmașii lui!
Toate aceste fură așternute dintr-o singură răsuflare și cu așa accent de convingere, încât tovarășii lui, niște bieți oameni de la țară, naivi cum i-a lăsat Dumnezeu, îl ascultau ca pe Sfântul Ioan Gură-deaur și, deși nu prea înțelegeau cam ce fel de carieră e aceea a literelor, totuș își închipuiau că însemnat om trebuie să fie tânărul cu care au făcut cunoștință, de vreme ce e amic cu ministrul și a desprețuit mandatul de deputat.
— Da poate nu stați bine dinainte? îi zise Luxița sfioasă. Arghir! ia mai lasă și pe boier să șadă la locul tău.
— Cum nu, boierule, poftiți!… Da mai încape vorbă!
— Ședeți, mă rog, la locul d-voastră, n-am venit acilea să vă supăr.
— Da nu-i supărare; dimpotrivă ne faceți plăcere.
— Voi schimba la jumătate dă drum, dacă voiți numaidecât, zise Peruzescu spre a nu le strica hatârul. Această tocmeală îi venea și mai bine la socoteală, fiindcă la intrarea în Slănic avea să-l vadă lumea în trăsură la locul de cinste.
De la o vreme convorbirea între ei nu s-a mai putut susține cu șir, căci drumul se făcuse rău și bolovănos și la fiecare moment cucoana Luxița, mică și slabă cum era, risca să fie aruncată ca o minge afară din trăsură.
La Cerdac, unde este jumătate de cale, trăsura se opri pentru câteva minute, în care timp Peruzescu se îndeletnici cu cetirea iscăliturilor și a cugetărilor scrise de trecători pe stâlpi și tavanul cerdacului. Două versuri anonime îl înveseliră cu deosebire:
Te iubesc și te ador
Ca pe-un pui de curcă chior!
Brava poezie!… gândi el. Atunci Peruzescu, a cărui nervi artistici zbârnăiau numaidecât la cea mai mică impresiune din afară, se încercă să compuie și el o cugetare oarecare și în acelaș timp să o subscrie, ca să rămâie la știința posterității cum că Nae Peruzescu a trecut odinioară pe acilea; însă tocmai când își frământa mai mult creierii să născocească ceva, următoarele versuri îi căzură sub ochi:
Cine subscrie
În orice loc
Trebuie să fie
Un dobitoc.
Aceste nenorocite versuri îi opriră geniul de coadă, tocmai când zborul își încerca, și, nemaiputând alcătui nimic, renunță la ideea de-a lăsa urme pe stâlpii cerdacului despre trecerea lui. Cu atât mai rău pentru posteritate!
De aci înainte Peruzescu stătu în locul lui Arghir lângă cucoana Luxița cu un ifos de adevărat stăpân al trăsurei, iar Arghir se așeză pe scăunușul cel strâmt din față, unde abia îi încăpea pântecele și unde sălta sărmanul, de i se hurducau măruntaiele.
Nici valea cea minunată a râului Slănic, strânsă între două șiruri de munți păduratici, nici stâncile cele fioroase care stăteau atârnate deasupra capetelor lor, nici sumedenia cea de copii care alergau desculți înaintea trăsurii, cu buchete de viorele albastre ca și ochii lor, urându-i de bună venire, nu mai făcea întipărire asupra bietului Arghir; voise omul să fie politicos în trăsura lui, și-și lua acum răsplata.
În sfârșit, iată-i ajunși la Slănic! Sunase tocmai clopotul care vestește oara dejunului și toți oaspeții își luaseră locurile lor în salonul de mâncare și pe terasa ce încunjură din toate părțile restaurantul cel mare. O adunătură de vreo două sute și mai bine de inși; bărbați, femei, copii, oameni de toată mâna, de toate vârstele, din toate unghiurile țării, în feliurite costume: de la postavul cel subțire occidental, pănă la șăiacul monăstâresc, de la mătasa de Lyon pănă la altița de la Rucăr, într-un cuvânt adunătura cea mai pestriță, cea mai zgomotoasă și mai pitorească care se poate vedea furnică în tot timpul sezonului de băi, câte de două ori pe zi, în acest restaurant de clasa întăia al Slănicului. Aici nimene nu-și bate capul dacă supără sau nu pe vecinul său. Pe când unul mănâncă, cel de-alăturea fumează; unul scuipă pe podele, altul face să răsune sala de cea mai fantastică suflare de nas asemănată unui solo din trâmbiță. Apoi feliurite convorbiri urmează în gura mare între oameni pe care șapte mese îi despart.
— Bine-ai venit, vere! Ce mai faci!
— Mulțumesc, foarte bine.
— Da cucoana și copiii?
— Asemine.
— De mult ai început cura?
— De alaltăieri.
— Ciudat, mie numărul 3 nu-mi face lucrare.
— Mie, din contra, prea multă.
Iar pe când aceștia se cercetează de starea sănătății, într-un colț se aude o sfadă cu chelnerul de la te miri ce, care uneori se sfârșește cu palme. Apoi printre mese și printre picioarele oaspeților și ale chelnerilor se joacă și se hărățesc feluriți câni, de la cei mai mari pănă la cei mai mici: Danois, Terre-Neuve, prepelicari, levrete, a căror țipete, amestecate cu glasul oamenilor, cu clefăitul fălcilor, cu sunetul farfuriilor și al cuțitelor, alcătuiesc un vuiet surd și discordant, bun de stricat nervii cei mai solizi.
Și, cu toate aceste, are haz de văzut o asemine lume unde domnește cea mai complectă lipsă de etichetă, unde se leagă prietenii între dorohoieni și mehedințeni, unde se încheagă logodne și se urzesc despărțenii; roi de oameni iuți, nesupuși la legi și reglemente, gata totdeauna de ceartă, dar buni de altfel, veseli și cheltuitori. Aici doi oameni care nu se cunosc nu au trebuință de intervenirea unui al treilea ca să le înlesnescă formalitatea prezentării. Ei se apropie unul de altul cu mâna la pălărie.
— D-voastră, boierule, sunteți din Mizil, pe cât am aflat?
— Da, domnule.
— Vă rog să mă onorați cu numele?…
— Dinică Smochinescu. Da d-voastră?
— Eu sunt din Mămornița… Gavril Ciomărtan.
Urmează o strângere de mână și peste o oară amândoi sunt frați de cruce și se bat peste burtă.
Ei, dar și Slănicul are așa-numita sa lume aristocrată, son ligb-life, unde întâlnești figuri înțepate, nasuri în sus, colțuri de buze desprețuitoare, dar aceste sămandicoase persoane sau sunt osândite la cea mai desăvârșită singurătate, sau, dacă vor să moară de urât, sunt luate înainte de curentul cel mare egalitar, și duse vrând-nevrând în diferite escursiuni, unde în auzul vioarelor a doi, trei lăutari cari le cântă de inimă albastră și în fața atotstăpânitorului soare numai încape să facă deosebire între oameni.
Iată deci că tocmai în dricul mesei, pe când vuietul era mai asurzitor, tânărul Nae Peruzescu își făcu intrarea în salon. I-a trebuit oarecare timp pentru a se scutura de colb, a-și așeza un guler curat la cămașă și a-și da părului îndoitura artistică obicinuită. Un moment el se opri în ușă, aruncă lumii ce ospăta o ochire de sus, o ochire de om superior, sigur de întipărirea ce face, observă cam pe la mijlocul sălei un loc la o masă unde ședea un singur domn, și cu pași demni, aș pute zice măreți, trecu prin un șir de alte mese, pănă ce ajunse la locul ce-și alesese.
— Salutare! onorabile, zise Peruzescu domnului care ospăta.
Acesta își plecă puțin capul în semn de mulțămire, mornăind ceva neînțeles, dar care lăsa destul a se înțelege că nu era tocmai bucuros de tovărășia noului-venit. Era un om ciudat acesta, un fel de mizantrop, singurul care se ținea mai totdeauna răzleț. Avea un cap, care nu era după calupul capetelor de duzină; un cap zborșit ca de arici, cu ochelari pe nas, prin geamurile cărora străluceau doi ochi vii, plini de ironie. În momentul când Peruzescu luă nepoftit loc la masa lui, el își dădu mai la o parte garafa cu Cotnar, nu de alta, dar ca să nu se facă greșeala de a se schimba gărăfile, precum se mai întâmplase. La o masă în dreapta lui Peruzescu ședea o întreagă familie din Brăila: bărbat, femeie, copii, guvernantă, guvernor, cățel și purcel; iar la stânga, din întâmplare, erau tocmai tovarășii lui de drum, Arghir și Luxița. Aceștia, cum îl văzură, îl salutară respectuos.
— Ei, nenișorule, n-are haz, zise Peruzescu în glas mare, adresânduse omului cu ochelari. Unde s-a mai văzut așa munți dă spaimă, așa stânci afurisite, care parcă-ți cad în cap. M-apucă nădușelile când gândesc. Aia nu e civilizație. Îmi place mai bine marea. Ah! marea!… Ce nostimă e!
— Vă par munții de spaimă? întrebă omul cu ochelari.
— Ba bine că nu!… măiculiță… Dar ce e ăsta? arătă el înspre fereastră, prin geamurile căreia se vedea verzind vârful nalt al Pufului.
— Se vede că d-voastră nu cunoașteți Helveția?
— Auzi, eu nu cunosc Helveția? Da o cunosc, stimabile, din scoarță-n scoarță. Auzi, Helveția?… Ce are de-a face?… Chelner, adă-mi mă rog carta dă bucate!
Un chip semitic, cu păr frizat, îmbrăcat în frac, se înfățișă dinaintea lui Peruzescu.
— Poftiți, domnule.
În acelaș timp la o a treia masă un transilvănean cu ceafa groasă și roș la față de parcă te așteptai să-i pocnească vinele de mult sânge, își compunea și el dejunul.
— Ce mâncări aveți? întrebă el pe chelner cu o voce lătăreață, împănată cu accent unguresc.
— Poftiți carta!
— Nu știu eu de cartă; spune din gură!
— Avem soupe brunoise.
— Mâncă tu!
— Cotelettes de veau, panées.
— Mâncă tu!
— Croquettes de volaille.
— Mâncă tu!
— Varză cu slanina.
Ah! bun; țipă-mi două porciuni!
Peruzescu, nevroind și el să se lese mai jos, după ce ceti și răsceti carta, începu să se certe cu chelnerul.
— Astea-s bucate, domnule? Poftim, n-are un creștin ce să mănânce. După ce ne vărsăm pungile acilea, apoi ne și otrăviți? O să telegrafiez astăzi să-mi vie bucătarul din București și o să vă denunț prin ziare. Sunt dintre acei ce știu să ție pana-n mână, neiculiță. Auzitu-m-ai?
— Mă iertați, domnule! Bucatele nu sunt răle. La toată lumea am servit tot de aceste. În sfârșit, ce alegeți?
— Ce să aleg? Parcă am ce alege? Adă-mi două, trei sardele dă putină și o cafea neagră… turcească… înțelesu-m-ai? și cu caimac.
— Prea bine! Ceva vin nu porunciți?
— Nu, fiindcă am migrenă. Bună țară, rea tocmeală, adause el, adresându-se omului cu ochelari. În țara mea, cu bani în pungă și să mori dă foame! Dar n-aibi grijă, o să le dau eu dă furcă speculatorilor ăstora, cari ne sug averile; doar nu mi-a tors mama pă limbă.
Ciudat! răspunse omul cu ochelari. Tocmai astăzi am mâncat mai bine decât altă dată.
— De gustibus non… non… zise Peruzescu voind să facă erudițiune; nu nimerea însă sfârșitul proverbului.
— Non distupandibus… urmă necunoscutul, ai cărui ochi sticleau râzători în dosul ochelarilor.
— Tocmai, non distupandibus, precum zise latinul, repetă Peruzescu de bună-credință. Auzise și el într-o sară la, Rașca, pe un oarecine spuind acest proverb, și voia acum să-l utilizeze. Vorbeam adineaorea de Helveția, adause el. Ei, nenișorule, nu-i așa. Dacă o stâncă dă alea teribile îți cade-n cap, cum rămâne? Dacă te răstorni într-o prăpastie dă alea apilpisite, ce faci? Apoi, foarte mulțumesc dă petrecere!
— Dac-ai cunoaște Șvițera, n-ai vorbi așa. Acolo-s munții mult mai fioroși.
— Na! alta nouă! Acum Șvițera! Pofitm! Apoi una-i Șvițera, alta-i Helveția, și alta-i România. Ce are de-a face, mă rog, popa, preuteasa și cu fata popei?
— Salutare domnule, zise omul cu ochelari, înădușind în pieptu-i un hoht de râs, ce era gata să zbucnească.
Apoi ridicându-se de la masă, îi întoarse spetele.
Rămas singur, Peruzescu, nemaiavând cui să taie la piroane, strigă:
— Chelner, socoteala!
Chelnerul îi prezentă nota care se urca la cifra colosală de 70 de bani, adecă 50 bani sardelele de putină și 20 bani cafeaua. Atunci Peruzescu scoase din portofoliul său un bilet de bancă de o sută de lei și, cu un aer de milionar, îl întinse chelnerului.
— Na, schimbă! Dracul să-i ieie dă bani! Dă când s-a născocit peticăria aia murdară, îmi pare că n-am nimic în pungă. Altăceva era mai nainte când băgam mâna-n buzunar și scoteam un pumn dă napoleoni. Zic și eu aveai pă ce-ți pune ochiul.
Toate aceste fură rostite tare, ca să-l audă lumea.
Arghir, care-l asculta, se plecă la urechea femeii lui și-i zise:
Auzi?… Auzi?… Luxițo! aista-i pesemne de cei ce-și aprinde țigara cu bancnote!
— Săracan de mine!… nu vorbi așa de tare. Cine știe ce magnat a fi, și ne-om găsi beleaua.
— Să hie sănătos, că mie nu-mi place nici de frică. Prea-i cu nasun sus. Nu-și încape-n chele de fudulie.
Atunci un mare vuiet de scaune și tropot de picioare se făcură în sală; lumea se sculă de la masă și porni spre ușă. Peruzescu de asemene plecă de la locul lui, după ce băgă pe furiș în buzunar o bună bucată de pâne, iar în grămădeala de la ușă se opri cu o doamnă tânără, îmbrăcată în haine țărănești, care avea un păr așa de lung pe spate și niște ochi așa de aprinși, încât Peruzescu fără voie pocni cu limba în ceriul gurii zicând în sineși:
Auileo, măiculiță! ce mă mai făcuși?
Nici una, nici două, se puse pe urmărit frumoasa țărăncuță, care, simțind se vede primejdia, iute ca o căprioară zbură spre otelul cel mare, sui scările și se închise în odaie. Peruzescu ceti pe ușa odăiei: no. 45, stătu un moment pe gânduri, făcându-și socoteala ce puțin lucru îl despărțea de fericire, apoi își luă inima-n dinți și intră și el în odaia lui, spre a mai da un ochi la oglindă. N-apucă însă bine să-și mai curețe unghiile și să-și mai îndrepte părul, că numai ce auzi o bătaie la ușă. Inima-i sări din loc. Nu știu de ce, dar își închipui că trebuie să fie frumoasa doamnă de la 45.
— Intră! strigă el din răsputeri.
O doamnă intră într-adevăr, însă nu era nici frumoasă, nici îmbrăcată țărănește, nici acea de la 45. Era o slujnică de la otel, ciupită de vărsat, cu ochii ca de oaie, încălțată cu niște papuci de talpă care clămpăneau în picioarele ei și cu o pestelcă murdară dinainte aninată peste o rochie de cit spălăcită.
— Ce poftești, puică? o întrebă Peruzescu, căzut din speranțele sale.
— Mă iertați, cuconașule, dar am venit să vă întreb dacă o să stați mai mult de trei zile în Slănic?
— Și ce treabă ai?… Nu cumva matale o să-mi hotărăști cât să stau acilea?
— Nu vă supărați, mă rog, dar dacă o să ședeți mai mult de trei zile, trebuie să plătiți taxa muzicei.
— Taxa muzicei! Eu!… Ce spui, frumușico. Auzi, în țara mea taxe, și încă taxe nevotate dă camere! La alții cu de-aldă alea, porumbițo, nu la subscrisul!
— Eu nu sunt vinovată dacă mă trimite stăpânul. Toți musafirii plătesc. Iaca chiar acuma am ieșit de la no. 45 unde mi-o plătit taxa (arată banii).
— Ce spui, suflețele, no. 45!… strigă Peruzescu sărind în sus parcă l-ar fi lovit cu lanțeta în inimă. Cine șede acolo?
— Cucoana Viorica Angheleanu, o văduvă din Ploiești.
— Văduvă! Lasă-mă că mor!… Auzi, Viorica, nume dă floare, Angheleanu, nume dă înger!… Ei, m-apucă istiricale!
— Da numele d-voastre, să nu bănuiți?
— Numele meu?… Ce-ți trebuie?
— Să-l scrim la condica unde scrim pe toți. Am adus pentru asta o hârtie tipărită cu rubrici ca să faceți însemnările.
— Și cum, adică tu nu știi cum mă cheamă?
— Da de unde, Doamne iartă-mă, să știu?
— Ce gâscuță dă femeie mai ești! cine nu cunoaște numele meu?
— Dă cuconașule, gâscuță, cum m-o fi făcut Dumnezeu!
— Învățat-ai a scrie și a ceti?
— Oleacă.
— Citești gazete?
— Câteodată, când isprăvesc lucrul.
— Dacă citești gazete, mă prind că o să-mi ghicești numele. Scrie și eu ți-oi dicta.
Slujnica scoase din buzunar un mic condei de plumb și hârtia cea cu rubrici.
— Scrie: Nae Per…
— Nae Per…
— Tot nu știi?
— Să-mi tai capul că nu știu.
— Per… u… ze…
— Ah! Acuma știu; Peruze, adică piatră scumpă precum e matostatul, zamfirul, smarandul.
— Gâscă și iar gâscă! Peruzescu, fă!… Nae Peruzescu! Ai înțeles! Numele ăsta doar a clocotit din Dorohoi și pănă-n Gorj. E nume cunoscut… fă!… nume dă autor.
— Să trăiți, cuconașule, de acum oi ști. Da la rubrica asta ce să scriu?
— Care rubrică?
— Unde-i zis: pro… fes.. iune.
— Scire: om dă litere.
Slujnica se uită cruciș la el, crezu un moment c-a înnebunit, apoi zicându-și în sine Ce-mi pasă! scrise cuvintele: om de literă și plecă spre ușă, clămpănind din papuci.
— Mai stai nițeluș, frumușico. Ia spune-mi ce fel dă femeie e dama aia. Viorica Angheleanu?
— Dă, domnule, cum să zic; e din oameni buni.
— Adică, ciocoaică, cum s-ar prinde. Aia nu-i destul. Are cevașilea aci, adause el, bătându-se peste buzunar.
— Cum de nu!… Are moșie lângă Ploiești și niște curți mândre cu două rânduri. Am fost la moșie la d-neaiei.
— Moșie?… Curți?… Ai-da-de, apoi lată-i dă tot!
Slujnica ieși, iar el rămase cu ochii în oglindă.
— Peruzescu, să te văd! Trebuie să mi-o treci la catastih. Și fiindcă-i bogată, de!… ai putea chiar să… Uite iac-așa iese bețivului dracul cu ocaua înainte. Ursita, nu altăceva… Moșie!… Curți! Auileo! m-apucă leșin!
În închipuirea-i caldă de poet, el se vedea de pe acum stăpân pe inima Vioricăi, stăpân pe moșia și curțile ei; îi zicea chiar tu!… Viorică!.. Dragă Viorică!… Nevăstuica tatei! și câte și mai câte. Parcă sensoțise cu dânsa de o sută de ani. Și cum mi le-nvârtea el acuma!… Ce cai, ce trăsuri, ce caifet! Unul doar era Nae Peruzescu cu consoarta sa iubită, Viorica Peruzescu.
O bură de ploaie care începu să bată-n geamuri îl deșteptă din visul de aur și-l puse în îngrijire că va trece poate ziua fără să mai vadă pe viitoarea lui consoartă. Dar la munte ploile trec iute ca lacrimile unui copil și soarele zâmbitor numaidecât se arată spre mângăierea celor ce-l crezuse pierdut.
Astfel, după o oară, toată lumea din Slănic, sub un ceri senin și răcorit de arșiță, plecă grupuri, grupuri spre cascadă pe șoseaua cea frumoasă care șerpuiește de-a lungul râului. Nae Peruzescu plecă și el cu mulțimea însă, lucru ciudat, el om așa vestit, cu reputație literară, nu cunoștea pe nimene și nici era cunoscut de cineva.
Ce de-a mitocănime! gândi el cu despreț. Nici un om politic, nici un om dă litere. Amŕ lume!…
La izvorul no. 1, parte din oaspeții Slănicului se opriră să bea apă. Se opri și Peruzescu, ș-atunci, minunea lui Dumnezeu!… ce-i văzură ochii!… Bine-a zis vestitul Conachi, vizitatorul de odinioară al Slănicului:
Când norocu-și schimbă pasul,
N-aduc ani ce-aduce ceasul.
Doamna Viorica Angheleanu sta pe marginea scărilor de la izvor și aștepta să-i ieie cineva paharul spre a-i aduce apă. Ca fulgerul, Nae Peruzescu se răpezi prin mulțime se opri dinaintea frumoasei văduve, își scoase cu cel mai ademenitor zâmbet pălăria de paie, îi luă paharul din mână, apoi se coborî în fugă pe scări, dând chior peste oameni, umplu paharul ochi cu apă de cea răce și spumoasă ca șampania, și-l dădu în mânile doamnei Angheleanu c-un aer de biruință, ca și când ar fi prins pe Dumnezeu de-un picior.
— Foarte mulțumesc, zise doamna Angheleanu, c-un glas care-l gâdili la inimă și cu o căutătură pe care nici chiar un literat de la Zorile artelor din Dorohoi n-ar fi fost în stare s-o descrie. Apoi, întovărășită de o societate întreagă de bărbați și femei, frumoasa Viorica plecă mai departe spre cascadă.
O privire ș-un foarte mulțumesc, atâta a fost partea lui Nae Peruzescui; dar ce putea el să pretindă mai mult pentru un început? Primul pas era făcut și cel mai greu. De-acum n-avea decât să bată ferul cât e cald. Calculându-și sorții, Peruzescu n-avea nici o îndoială de izbândă. Era tânăr, frumos, inteligent, cu talent, cu reputație; toate aceste însușiri netăgăduite el le număra pe degete și, însumându-le la un loc (adunarea n-o uitase), scotea drept rezultat matematic sigur că Vioirica trebuie să fie a lui.
În această primblare însă, nu i-a fost cu putință să se mai apropie de dânsa. Era încunjurată de o ceată nestrăbătută de oameni care se uitau hoțiș la el. A trebuit deci să se mulțumească de-a merge liniștit în urma ei, a-i privi de departe cusuturile de argint ale șorțului și altițele cămeșei, a-i auzi uneori glasul răsunând în hohote de râs; dar și atâta îl încântă. Apoi, deodată, Viorica și tovarășii ei se abătură din șosea, intrară în pădure, și acolo sub un acoperiș de crengi de brad, într-un aer îmbălsămat de mirosul rășinei, la murmurul râului care la câțiva pași mai departe se rostogolea pe prundiș, se așezară cu toții pe-o canapea de mesteacăn dinaintea unei mese înfiptă în pământ. Cum nu s-ar fi dus și Peruzescu acolo, să admirte mai de aproape zâna care însuflețea acest colțișor poetic, mistuit în umbră; dar nefiind loc pentru dânsul, a trebuit vrând-nevrând să se ducă mai departe. A mers deci înainte și tot înainte pănă ce-a ajuns la cascadă. Însă când s-a coborât în pavilionul ce înaintează chiar deasupra căderii râului și a văzut sub picioarele sale vânturișul cel turbat care de când lumea se luptă cu stâncile, cuprins de entuziasm a strigat: Ah! Viorico!… Cu tine în brațe m-aș arunca în ăst abis!
În acel moment un glas îi vibră în urechi:
— Aud?… Ce-ați spus?… întrebă Arghir care prinse numai cuvântul abis.
— Zisei că abisul e teribil dă înfricoșat.
— Ira!… Doamne ferește!… Uite, cucoane, ce bazaconie, ce amarnic mai herbe apa pintre chetre. Zău, mi-e frică pe scândurile ieste. Știi una, boierule, hai să mergem, că eu amuș amețesc.
— Să mergem, răspunse Peruzescu cu nepăsare. Îi era tot una să steie sau să se ducă, deoarece Viorica nu era cu dânsul.
— Da cum vă place Slănicul nostru, boierule?…
— Ce să-mi placă, domnișorule? Cum poate să placă unui om, când n-are măcar un biftec cum se cade, un pahar dă vin cum se cade, o odaie ș-un pat cum se cade? Dă!… Mila lui Dumnezeu! nu suntem deprinși să trăim cu te miri ce și oriunde. Ce să fac, dacă m-a răzgâietără părinții!
— Apoi ca acasă nu poate găsi cineva.
— De știam așa, rămâneam acasă în București unde am toate după chef, sau mă ducema la mine la moșie să vânez, să călăresc, să păscuiesc. Ei, nenișorule, mă ține ce mă ține, că mâni aș pleca deacilea.
— Ha! Ha! va să zică, e un clenci la mijloc, care vă ține? Am înțeles! Tinerețele, bată-le să le bată!… Așa eram și eu la vârsta d-voastre când am făcut cunoștință cu Luxița. Adică, drept vorbind, nu tocmai așa; pe-atunci lumea nu se subțiese ca amu.
Astfel mergând împreună,Peruzescu tot înșira la taclale, iar Arghir asculta și se minuna, zicându-și: Bre, ce om strașnic! când, în sfârșit, ei ajunseră în dreptul băilor calde. Atunci Peruzescu salută pe tovarășul său cu cuvintele:
— Sluga, onorabile! Mă duc să iau o baie, să mă mai curăț nițel de praf. Măcar cu atâta să m-aleg.
— Să vă hie de ghine! răspunse pânticosul Arghir.
Peruzescu însă nu avu noroc să se curețe, căci îngrijitorul de la băi îi spuse că nu e nici o cabină liberă și că trebuie să se adreseze la administrator spre a se înscrie pentru o oară anumită.
— Auzi, nu-i cabină liberă, într-o țară liberă! repeta Peruzescu contrariat. Așadar, un creștin nu poate lua o baie caldă când îi place! Trebuie s-o ia când nu-i place!… Amŕ regule!… Amŕ băi!…
De la băile calde el trecu la băile răci unde erau cabine libere, dar i se ceru un bilet de la administrațiune care costa o jumătate de franc.
— Cum iar taxe, și încă taxe nelegale pentru apa pe care a dăruit-o Dumnezeu tuturor cetățenilor? strigă Nae Peruzescu, indignat la culme. Va să zică, acilea-n țara mea, trebuie să stau mereu cu mâna-n pungă; apoi își fac dă cap, domnișorii ăștia. O să-i dau prin tărbăceală!
Mai mult de ciudă decât din cauza banilor, fiindcă de bani, slavă Domnului, îi gemea punga, Peruzescu părăsi și băile răci și se întoarse în odaia lui… Pe masă găsi o scrisoare cu adresa: D-sale domnului Nae Peruzescu-Loco. Inima-i zvâcni în piept. Orișice i se întâmpla așa neașteptat i se părea că trebuie să fie în tainică legătură cu Viorica Angheleanu. Cu o mână tremurătoare deschise scrisoarea și întradevăr că presimțirea nu-l înșălase. Scrisoarea suna astfel:
Sunteți rugat să binevoiți a onora cu prezența d-voastre serata dănțuitoare ce se dă de cătră un comitet de tineri în onoarea damelor aflătoare în Slănic, astăzi 10 iulie, oarele 9 sara în salonul otelului mare, etajul de jos. Toaleta simplă.
Prin urmare, avea negreșit să întâlnească la acea serată pe doamna Angheleanu, să-i vorbească, să joace cu dânsa, să o strângă la piept, să-i spuie că o iubește, o noroace, noroace, când vii câteodată, apoi vii chior! El se uită împrejur, zări bumbul de la soneria electrică, sună cu o mână înfrigurată o dată, de două ori, de trei ori. Avea nevoie să vorbească, să comunice cu o ființă omenească; simțea în piept o sarcină grea pentru dânsul singur, trebuia să o împărțească cu cineva. Se înfățișă slujnica cea în papuci pe talpă.
— Sufletul maichii! Cum te cheamă?
— Safta, cuconașule.
— Saftă dragă! cine mi-a adus scrisoarea aia?
— Eu.
— Va să zică e bal deseară?
— Încă ce bal; cu supeu, două muzici: muzica de aici și alta de la Focșcani.
— Auileo! Cu mâncărică, cu băuturică!… și cât e plata dă intrare?
— Da unde se pomenește! Boierii s-o unit să deie bal în cinstea doamnelor. S-ar putea să fie plată?
— Va să zică, gratis! hm!… Vezi, mi-ar fi părut mai bine, adause el cu aerul lui de bogătaș, să contribuiesc și eu la cheltuieli, împreună cu comitetul ăla dă tineri. Nu-mi place să petrec și să mănânc pe conta altora.
— Așa-i, dar d-voastră ați venit abia azi-dimineață și balul era de mult pregătit.
— Ei, fie cum zici. Lucrul acum nu se mai poate drege.
— Da, ia spune-mi, mititică, crezi tu c-o să vie la bal și aia dă la 45?
— Nici vorbă, cea dintăi! S-o vezi cum joacă, parcă are aripi la călcăie!
— Ține-mă, Safto, că mă prăpădesc!
Se auzi telegraful sunând.
— Iaca vin! Iaca vin! Ce hârbareți mai sunt tinerii în ziua de astăzi! cugetă slujnica în sine și ieși răpede, clămpănind din papuci.
Pănă la vremea mesei Peruzescu umblă lela prin Slănic, băgânduse pintre lume, ochind în toate părțile, că doar va zări undeva pe logodnica inimii lui, însă ea era nevăzută. Iar la șase oare, când clopotul dădu semnalul prânzului, el cu aceiași pași demni intră în salon, trecu pe toată lumea în revistă, și, nedând cu ochii de Viorica, se hotărî să se puie la o masă care din întâmplare era neocupată de nimeni.
După o lungă tevatură cu chelnerul, dacă nu cumva bucatele sunt pregătite cu grăsime de porc, el totuș, neavând încredere în asigurările acestuia, aruncă carta la o parte și porunci să-i deie o frigăruie făcută anume pentru dânsul la cărbuni și apoi o fălie de cașcaval de Penteleu.
— Alea nu aveți cum să le pregătiți cu grăsime, adause el, uitânduse împrejur să vadă dacă lumea îl observă.
— Ce fel de vin poftiți?
— Nu poftesc vin. Medicii m-a opritără. Sufăr dă dilătație.
Avea el nevoie să cheltuiască din pungă pentru mâncare, când peste câteva oare putea să se îndoape gratis cât îi poftește inima?… De aceea, când s-a sculat de la masă, n-a mai luat pâne în buzunar ca să nu-și strice foamea.
La 9 oare precis, orchestrul din Slănic dădu semnalul de începerea balului, cântând valsul cel mai nou a lui Strauss. Părechi, părechi, venea lumea la bal, întâmpinată la ușă de tinerii din comitet, care, îmbrăcați în frace și cu panglice albastre la butonieră, ofereau brațul doamnelor și le conduceau la locuri. Când sosi Nae Peruzescu șuierând între dinți acelaș vals după orchestru, un tânăr din comitet îi întinse mâna:
— Cu domnul Nae Peruzescu avem onoarea…
— Da, domnule, pentru a vă servi.
— Sunt încântat de cunoștință. Poftiți, mă rog, și totodată mă pun la dispoziția d-voastre a vă prezenta la oricine veți voi.
— Recunoscător!… răspunse el cu demnitate; însă vă rog să mă scuzați că n-am venit în toaletă de bal. A uitatără slugile să-mi puie fracul în valiză, o bunătate dă frac, nou, nouț. Așa-i când sunt multe slugi la un stăpân. Se-ntâmplă ca și cu copilul când are multe moașe.
— O! nu vă supărați! nu-i nimic. Atâta ne-ar mai trebui, etichete aici la munte.
Peruzescu intră în salonul frumos luminat și decorat cu crengi de brad, se-nvârti cât se-nvârti printr-o lume deasă și necunoscută, dar, fiindcă-i ghiorăiau mațele de foame și Viorica încă nu se ivise, își îndreptă pașii spre bufet pentru a utiliza timpul. Acolo stăteau înșirate pe masă mulțime de mâncări răci și feliurite butelci cu vinuri. Un curcan mare fript, așezat întreg pe-o farfurie, îi ațâța cu deosebire pofta.
— Ia dă-mi o bucată din ăsta! zise unui băiat de la bufet.
Îndată i se puse pe un talger mai multe fălii de piept de curcan pe care Peruzescu le înghiți nemestecate.
— Auileo! d-apoi așa se frig curcanii acilea!… Să veniți la mine să v-arăt eu curcan fript pă castane, nenișorule, nu așa. Umple casa dă miros.
— Ia dă-mi din șunca aia!
El puse mai întăi șunca pe vârful limbii, gustă puțin, câte puțin, făcând feliurite strâmbături:
— Degeaba! nu-i destul dă afumată, observă el c-un aer de fin cunoscător. Ei… de veneam eu cu două, trei zile mai nainte, ca să fiu în comitet, altfel se pregătea masa. Ia dă-mi un Cotnar!
Apoi după o bucată de limbă, alt Cotnar, după o bucată de salam, alt Cotnar, după un mușchi răce, alt Cotnar, după niște prăjituri, alt Cotnar; când, zări deodată pe Viorica Angheleanu care intra în salon strălucitoare de frumusețe, și, încălzit cum era la o temperătură de 30 de grade Cotnar, se răpezi sfoară la dânsa.
— Rog, binevoiți a-mi acorda un vals, doamna mea. Eu sunt servul d-voastră, Nae Peruzescu, ăl cu paharul de azi-dimineață.
Frazele nu curgeau tocmai literaricești din gura lui, dar emoțiunea și Cotnarul erau de vină. Doamna Angheleanu, deși cam surprinsă de această invitare făcută în forme neobicinuite, primi, cu toate aceste, să joace, și de-aci-nainte… ațineți-vă, oameni buni!… Nici că s-a pomenit în Slănic un așa vals. Nu era joc, ci un zbucium, o învârtitură nebună; și cum oare n-ar fi jucat Nae Peruzescu păn la darea sufletului, când ținea în brațe visul lui iubit, pe cea mai frumoasă femeie din Slănic, o moșie lângă Ploiești și o păreche de curți cu două rânduri? Toți se uitau la dânsul, se coteau și se-ntrebau cine-i individul care joacă ca un desperat? Cine să fie?… Ia un stropșit, un mofturean, un frige-linte, un palavragiu, ziceau unii și alții, judecându-l după înfățișare. Dar acești cârtitori habar n-aveau că dănțuitorul pe care-l arătau cu degetul, împodobindu-l cu porecle de mai sus, le era lor cu mult superior; era un luceafăr literar a cărui nume fusese trâmbițat de la munți și păn la mare. Așa-i în lume, piticii bat totdeauna război cu urieșul.
După vro cincisprezece minute de danț sălbatic, înfuriat, doamna Angheleanu, deși dănțuitoare de prima forță, căzu obosită pe un scaun, cerându-și scuze că nu mai poate urma înainte; iar Peruzescu, amețit, aburit, se așeză lângă dânsa.
— Acuma, doamna mea, zise el gâfâind, nu mă căiesc că am venit la Slănic.
— Pentru ce adică era să vă căiți? întrebă doamna Angheleanu.
— Dacă n-șa fi avut fericirea să danțez valsul ăst sublim cu persoana d-voastre, aș fi fost omul ăl mai maltratat dă soartă.
— Maltratat, pentru ce?
— Pentru că, de când venii acilea, nu întâmpinai decât neplăceri. Și, de!… Orice s-ar zice, un om civilizat pentru banii care-i cheltuiește, trebuie să aibă o contravaloare.
— Cu toate aceste, văd că v-ați mângăiat cu puțin.
— Ah!… Doamna mea… Cer cuvântul!… Dați-mi voie să vă delcar că valsul cu care m-ați onorat acușica…
Dar n-apucă a-și isprăvi vorba, că Viorica Angheleanu zbură în brațele altui dănțuitor. De atunci toată sara nu s-a mai putut apropia de frumoasa văduvă; ori la ce joc o invită, se-ntâmplă să fie angajată, ori de câte ori voia să se puie lângă dânsa, se-ntâmpla să nu se găsească scaun alăturea. Ce ghinion al naibei! zicea Peruzescu plin de necaz. Numai la valsul cel din urmă, pe când se rotea ea în apropiere de dânsul, cu capul cam pe spate, de i se vedea grumazul albind ca zăpada, putu el să-i arunce din fugă cuvintele:
— Ești regina balului!… Împărăteasa Slănicului!…
Ea auzi, zâmbi, apoi, mlădioasă ca o trestie, se lăsă dusă în vârtejul danțului ca-n farmecul unui vis.
A doua zi Nae Peruzescu, obosit de drum și de deosebitele emoțiuni ce avusese în cursul zilei, se deșteptă târziu.
Când se coborî pe terasa cea mare dinaintea otelului, văzu vreo cinci, șase dintre tinerii cu care făcuse cunoștință la bal, încălecând pe cai spre a se duce peste munți la Poiana Sărată, cea mai interesantă primblare din Slănic, împănată cu oarecare greutăți și mici pericule ce îmboldeau și mai mult entuziasmul tinerilor călători.
— Ce păcat că n-am știut dă primblarea aia, zise Peruzescu unuia dintre cunoscuții săi, mi-aș fi adus de la moșie un cal sau doi dă călărie.
— Se găsesc și aici cai dă închiriat.
— Ai-da-de!… n-am încălecat de când trăiesc pe mârțoage dă alea. Mi-aș frânge gâtul la siguranță.
— Mai curând îți frângi gâtul pe cai de ceilalți nedeprinși la munte.
— Apoi, dumneata nu știi ce rasă dă cai am eu. D-ăi care sar peste garduri, care rad pământul cu burta; dă-i care mănâncă jăratic, cum zice poporul suveran într-una din poveștile sale.
El ar fi mers și mai departe cu exagerarea și colorarea acestui moft al cailor spre mai bună convingere a ascultătorilor, dar fu întrerupt tocmai în punctul culminant de-o mulțime de lume care venise spre întâmpinarea călăreților.
— Să ne vedem sănătoși!
— S-auzim de bine!
— Drum bun!
— Adio!
— Bună petrecere! le ziceau toți din toate părțile, schimbând cu dânșii nenumărate strângeri de mână. Doamnele fluturau batistele în aer, dorindu-le curândă întoarcere, muzica intonă un marș răsunător care mai scutură puțin lenea telegarilor de munte, iar ei, înșirați unul câte unul ca cucoarele când pleacă spre miazăzi, se îndrumară voinicește spre Poiana Sărată.
Peruzescu, nedând cu ochii de Viorica și neștiind cum să-și mai ucidă timpul, se sui la Trei-Cruci unde întâlni iarăși pe pântecosul Arghir aburit ca vai de el.
— Te-am văzut asară cum mi-o răsuceai, zise el, sclipind din ochi; n-ai gust rău, boierule! Te hiritsesc!
Uf, ce mitocan nesuferit! gândi Peruzescu trecând răpede pe lângă Arghir. Pe cine cauți și pe cine găsești!
În vârf la Trei-Cruci se deschide peste munți o priveliște de toată frumuseța; dar Peruzescu da din umere. Putea să fie ceva frumos fără Viorica?… Apoi nervos, nerăbdător de nu-și afla loc, el plecă răpede îndărăpt, coborî scările pe cărarea cea șerpuitoare tot două, câte două, intră în odaia lui și prinse să scrie. Multe file a scris și a rupt, și iar a scris și iar a rupt, precum pățesc toți acei care se-ncearcă să alcătuiască scrisori de dragoste, pănă când, în sfârșit, s-a oprit la următoarele versuri:
Scumpă Viorică,
Mândră floricică,
De când împreună asară-am danțat
În inimă-un șarpe, zău, m-a mușcat.
De nu vrei să mor
Sugrumat de amor,
Deseară la 9, pe-al Slănicului mal
Ah! vino în dosul biuroului poștal!
Apoi el strânse hârtia în patru, o puse într-un plic bine pecetluit și sună.
— Ce porunciți? întrebă intrând pe ușă slujnica cea în papuci pe talpă.
— Sufletul-taichii!… Cum te cheamă?
— Tot Safta, cuconașule.
— Bine zici! Îți uitai numele. Ascultă, Săftică dragă, vrei tu să te cos cu aur dă sus pănă jos?
— Nu vă-nțeleg, cuconașule.
— Uite, vezi scrisoarea asta? S-o dai în mânile cucoanei Vioricăi de la no. 45 și să-mi aduci răspuns. Auzi?
— Grea treabă, cuconașule!
— Grea, ușoară, așa se câștigă parale. Ș-apoi ce?… N-o să-ți taie capul pentru o bagatelă. Iar, suflețele, de-mi aduci răspuns bun, te-a văzut Dumnezeu!
— Într-un noroc, cuconașule, am s-o cerc și asta!
— Brava, Săftico! Femeiușcă ca tine mai rar. Mă rog, da ai văzut curțile dă la moșie? Hein? Sunt cu două caturi?
— Cum nu; frumoase și-nalte, ia așa te uiți la dânsele, adaoase ea, ridicând ochii în tavan.
Peste o oară lungă cât o vecinicie, în care timp Peruzescu se da în vânt de neastâmpăr, se înfățișă Safta cu răspunsul. Ochii ei de oaie sticleau de veselie. Răspunsul era închis într-un plic mic de hârtie parfumată, purtând deasupra inițialele V. A., încunjurate de o ghirlandă de flori.
A descrie bătaia de inimă ce simți Peruzescu când deschise plicul este peste putința omenească. Era să-i despice pieptul nu altăceva. La prima cetire, el nu înțelese nimic; ochii lunecară peste litere și în mintea lui se făcu un haos. Abia la a doua, la a treia cetire i se limpeziră vederile, și putu pricepe răspunsul care de altfel era scurt, dar cuprinzător;
Am primit
Și consimțit;
Te aștept
Cu doru-n piept
Aceste patru versuri erau scrise cu niște litere așa de fine și așa pline de farmec, încât Peruzescu, privindu-le și gândindu-se la mânușița care le-a așternut, se simțea ridicat într-al noulea ceri. Așadar, iată-l stăpân pe visul lui de aur! Viorica, frumoasa Viorica, cu toate ale ei: ochii cei mângăietori, moșia de lângă Ploiești și curțile cu două etaje aveau să fie a lui, a lui pe vecinicie. Ce nemărginită fericire!… Și când te gândești că toate aceste neprețuite bunuri el le-a câștigat nu mai târziu decât a doua zi după descălecarea sa în Slănic! Iată ce vrea să zică a fi om mare, predestinat. Peruzescu nu mai călca acum pe pământ. Lumea întreagă i se părea viorie. Toate strunele inimii sale vibrau cântece de dragoste. Părându-i-se strâmt în odaie, cu atâta bucurie în piept, el ieși la aer liber, la răcoarea vântului, la priveliștea munților, ca să-l vază și ceriul și pământul cât e de fericit. Cu mânele la spate, cu pălăria pe-o ureche, cu ochii rătăciți în albastru, mergea așa în voia întâmplării, cântând din gâtlej și improvizând versuri care ieșeau acum sleite din gura lui. Rimele îi curgeau gârlă:
Lume, lume, foc de fân,
Ce ai, Viorico-n sân?
Lume, lume, foc de paie
Viorico, vin la Nae!
și mai departe:
Ah, femeie chip de înger,
Tu cu farmecele tale,
Faci ca-n inimă să sânger
De dragoste pentru matale!
Ce de-a materie pentru Zorile artelor din Dorohoi și Trâmbița literară din Gorj! Umblă așa ceasuri întregi, într-un vis ș-o aiurire, cântând și risipindu-și talentul dinaintea tuturor brazilor care-l ascultau și-i răspundeau în limba lor, pănă când într-un târziu auzi sunând ora prânzului. Atunci el intră în salonul de mâncare și, uitându-și migrena și dilatația, porunci un prânz complect, de la mezelicuri până la dulce, căptușit cu o butelcă de vin de Cotnar. Pentru ce și-ar fi cruțat punga? Nu era doar să capete desară contravaloarea? După-masă puse un franc bacșiș în palma chelnerului care nu-și crezu ochilor, și plecă.
Se făcu, în sfârșit, noapte, o noapte neagră ca de porunceală. Nici o stea nu sclipea pe ceri; iar vicleana lună, care pănă acum se arătase slănicenilor de pe vârful Cerbului, blajină și nevinovată ca o fată mare, rumegând de astă dată gânduri ascunse, se lenevi în așternutul ei de nouri și-și întârzie anume ora deșteptării.
La nouă oare punct, Nae Peruzescu se afla la locul de întâlnire în dosul biuroului poștal. Să nu se pară, mă rog, ciudat că el om expert în asemenea materie își alese tocmai acest loc. Era cu prevedere ales; nici departe, nici aproape, cum e mai bun pentru cine vrea să se strecoare nebăgat în samă. Apoi era la dos pe unde nu umblă nimene, bine umbrit de arbori, încât părechea iubitoare putea să se răsfețe în brațele fericirii fără leac de grijă.
Născut sub o stea bună, Peruzescu avu și de astă dată norocul să nu sufere, ca alții, mult timp chinurile așteptării, căci, nerăbdătoare ca și dânsul, iubita lui numaidecât se înfățișă prin umbrele nopții, învălită într-un șal negru, ca o drăgălașă, poetică, nălucire. În mijlocul întunericului și-a tăcerii ce stăpânea întreaga fire, ei înaintau răpede unul spre altul, și… deodată, ca două ființi pierdute din lumea asta, căzură în brațele unul altuia, înădușind în piepturile lor un țipăt ce era gata să zbucnească sub puterea dorului împlinit.
Dar în momentul când gurele lor se lipiră, când sufletele lor, luate de vârtejul dragostei, zburară spre regiunile paradisului, șase rachete se aprinseră într-o singură clipeală, sub tulpina brazilor în apropiere de dânșii, și ca niște suli de lumină, ca niște lungi șerpi de foc, se urcară suind în înaltul ceriului, unde apoi se desfăcură în nenumărate candeli de diferite culori. La lumina lor, sporită și de un foc bengalic albastru ce apăru năprasnic pe malul râului, Peruzescu văzu că amanta ce strângea în brațe nu era frumoasa Viorică, atât de mult dorită, ci slujnica Safta, cea cu ochi de oaie, ciupită de vărsat și cu papuci de talpă, care clămpăneau în picioarele ei. O! Sfinte Haralambie!… Dacă toate fulgerele din ceri ar fi căzut pe capul lui Peruzescu, n-ar fi rămas mai amețit ca la vederea acestei grozave înșălăciuni! Un moment el se clătină pe picioare, crezând că-l înghite pământul, însă, om tare fiind, își veni degrabă în fire, se smulse din brațele Saftei și o rupse de fugă ca un desperat, strigând:
Ce ghinion al naibii!…
Dar vai!… O nenorocire nu vine niciodată singură! Una din rachete căzuse din întâmplare pe acoperământul biuroului poștal și în câteva minute șindrila cea uscată ca iasca fu cuprinsă de flăcări. De astă dată nu mai era foc de artificie, ci un incendiu aievea, înfricoșat, care amenința să topească întreg Slănicul. Spaima se răspândi cu iuțeală electrică între locuitori și o alarmă cumplită umplu văzduhul întocmai ca vuietul unei mări ridicate de vânturi. Țipete, vaiete, plânsete s-auzeau pretutindene; mamele își căutau copiii, frații, surorile, băbații, soțiile; unii scoteau bagajele de prin odăi, alții săreau să dea ajutor pentru stingerea focului, într-un cuvânt cea mai desăvârșită zăpăceala a unei lumi ce și-a pierdut capul și care se vede în neputință de a lupta contra elementului.
Singur Peruzescu între toți mai stăpân pe sine, mulțămită reacției ce se făcuse în inima lui, își analiză situația, înțelese primejdia ce-i amenința reputația, dacă s-ar descoperi în ce împrejurări s-a iscat focul, și într-o clipă își fixă linia de purtare. Hotărârile mari se iau în primejdiile mari. Profitând de amețeala generală, el sui în fugă scările otelului, trecu pe dinaintea odăii no. 45 unde arătă ușei închise pumnii săi amenințători, zicând în sineși: Ah puico! Unde ești, să te strângă Nae în brațe, să-ți pocnească ochii!… Apoi trecu pe dinaintea odăii lui Arghir unde cucoana Luxița ca în vreme de cumpănă își aprinsese lumânarea de la Paști și se închina cu ușile deschise dinaintea icoanei Sf. Pantelimon făcând cruci și bătând metanii. În momentul însă când îl zări, ea lăsă pe Sf. Pantelemon și se răpezi spre dânsul.
— Cucoane!… Boierule!… Domnule!… Unde-i Arghir?… Arghirachi al meu! Ce s-o făcut? Vai de mine și de mine!… O să ne prăpădim cu toții în pojarul aista!
— Da știu eu unde-o fi Arghirachi al d-tale? Eu, cucoană, am alte afaceri mai grave; mă iertați!
— Nu te duce de-aice, boierule! Te rog!… Mă tem, tremur ca varga… Nu mă lăsa singură!… Și, iute ca o gaiță, îi sări în gât și-l opri în loc.
— Ia dă-mi drumul, cucoană!… Ce, vrei să-mi las bagajele în prada flăcărilor? Acolo-i avere dă om, nu glumă!
— Nu te las!… Nu te las!… strigă ea ca o desperată.
Dar pe când Luxița îl stringea mai tare în brațele ei sfrijite, și el se lupta să scape, se înfățișă deodată pântecosul Arghir, care, văzându-i încleștați, se opri dinaintea lor cu brațele încrucișate, zicându-le cu aer de parapon:
— Brava!… Aferim!… Lumea chiere și voi vă drăgostiți?
— Da ia slăbește-mă, nenișorule! nici mă gândesc la așa cevașilea. Dacă-i pă aia, apoi sunt alte femei care-mi rup mânecele, he! he!… Uite, acilea în pozunar am o scrisoare caldă, caldă pentru întâlnire ce mi se dete chiar acușica. Dar n-am vreme de stat la taifasuri cu d-ta. Salutare, stimabile! Zicând aceste vorbe, el se răsuci pe călcăie și apucă răpede de-a lungul coridorului spre odaia lui.
— Ne-om socoti noi mâne, boierule!… îi strigă din urmă Arghir cu glas amenințător.
— Bine! Bine!… Când poftești!… răspunse Peruzescu îndoind pașii. În sfârșit, intră în odaia lui plin de suflet și se închise pe dinăuntru, întorcând de două ori cheia în broască.
Ah! Iată-l acum singur, față-n față cu așa-numitul său ghinion!
Oricât era Peruzescu de genial și tare de înger; oricât limba lui pe care nu i-a tors mumă-sa, precum zicea el cu modestie, pusă la serviciu unei închipuiri neînfrânate, știa să împodobească lucrurile, de mai, mai le credea el însuși, totuș în momentele de restriște, când perdeaua mofturilor care-i păinjinea ochii se ridica de pe scena crudelor realități, Peruzescu reintra în sine și se simțea slab. În unul din acele momente se afla el acum, când, aruncându-și din întâmplare ochii în oglindă, se văzu palid, desfigurat și cu frizura cea artistică vâlvoi.
— Amice Nae, ai buclarisit-o!… zise el omului din oglindă. Apilpisita aia dă văduvă ți-a tras un tighel dă mama focului… Mai încrede-te altă dată în muieri dă alea prefăcute care și-a îngropatără consorții!… Poftim, a mai intervenit acum și pacostea aia de incendiu și cearta cu mitocanul dă Arghir, încât nu e dă stat, mortăciune… Pă treabă, Peruzescule, iute… și sluga, vere!…
Atunci el se dezbracă răpede de haine, puse pe el amândouă rândurile de albituri ce avea de schimb în lădița cea de Brașov, afară de ciorapi, care, neîncăpându-i în cizme, îi vârî prin buzunare, se îmbrăcă din nou și, astfel bine căptușit în contra răcelii nopței, se strecură pe scările din dos.
— Salutare, onorabililor!… zise el făcând în aer o temenea la adresa slănicenilor; să vă văd, când mi-oi vedea ceafa!
Și… de-acilea-nainte, să te duci duluță!…
Dar pe când luneca el pe sub umbra brazilor ca o nălucă, căutând să-și piardă urma, un glas cunoscut îl făcu să tresară.
— Bună vremea, prietene! Încotro ai croit-o, spre Helveția sau Șvițera?
— Am ieșit, răspunse el cu un zâmbet silit, să iau nițeluș aer. M-a enervatără incendiul și țipetele alea din Slănic.
Apoi, de frică să nu-i iasă înainte vreun alt supărător, el se dosi și mai mult pe sub umbra brazilor și-și lărgi compasurile astfel, că mai mult alerga decât mergea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Înspre revărsatul zorilor, focul fiind stins cu desăvârșire, lumea s-a retras spre a se odihni puțin de ostenelele și emoțiunile nopții, iar a doua zi pe la amiază oaspeții Slănicului erau din nou în picioare și fiecare își istorisea întâmplările prin care trecuse și căuta să afle cauza focului.
Se bagă de seamă într-un târziu că ușa odăiei lui Peruzescu stă închisă, ceea ce nu era natural la o oară așa de înaintată. Antreprenorul otelului intră în bănuieli și chemă pe primarul comunei și pe comisarul de poliție, carii, în urma încheierii unui proces-verbal în regulă iscălit de marturi intrară în odaie.
Înlăuntru… țipenie de om!…
— A fugit, papugiul, fără să-mi plătească cele două zile de ședere în otel! strigă antreprenorul.
— Iată lada lui, observă primarul. Ai de unde te despăgubi.
Se încheie un al doilea proces-verbal pentru deschiderea lăzii care se găsi goală ca pântecele unui flămând.
— N-ai noroc, adause primarul; se vede că individul nu era tocmai înțolit. Ei, dar lada tot face ceva; ș-apoi unde sunt bucate, trebuie să fie pagubă.
— He! He! strigă comisarul de poliție râzând cu chef; uitați-vă și-a lăsat carta de vizită.
Toți se-ntoarseră surprinși spre comisar și văzură pe părete, scrisă cu litere mari, următoarea epigramă:
Slănic,
Calic,
Ți-oi mai bea apa,
Când a zbura iapa!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De atunci tot ce știm de Nae Peruzescu este că, pentru a-și mai micșura în budget cheltuiala chiriei, și-a mutat locuința din strada Popa Tatu în aceea a Silphidelor. Garderoba lui ca și mai înainte urmează evoluțiunile anotimpului adică: hainele de iarnă merg vara la amanet, și cele de vară merg iarna la amanet, încât niciodată nu se întâlnesc unele cu altele în noua lădiță de Brașov ce și-a cumpărat.
În cariera literelor ar fi mers negreșit departe, dar din nenorocire Zorile din Dorohoi și Trâmbița din Gorj au răposat, sărmanele, în floarea vârstei, iar alte ziare, din cauză de invidie, n-au vroit să dea ospitalitate scrierilor sale. Are însă bună speranță că la viitoarele alegeri generale va dobândi mandatul de deputat care îi va deschide calea spre portofoliul Cultelor și al Artelor.

(Convorbiri literare, anul XX, nr. 2, 1 mai 1886)

EnglishFrançaisDeutschMagyarItalianoPortuguêsRomânăРусскийEspañol